miercuri, 31 ianuarie 2018

ȘTEFAN LUCHIAN1.02.1868-28.06.1916).

       ”Am în sfîrșit un urmaș”-N.. Grigorescu-Ateneu-1904
       ”Tot ce știu-de la Grigorescu am învățat”-Ștefan Luchian

      Grigorescu nu vedea în Luchian un epigon al propriei maniere, ci un artist liber.La fel ca și Grigorescu și Andreescu, Luchian întruchipa  un spirit deschis și  original, autenticitate și pasiune.
      În acea perioadă România străbătea una din perioadele aspre din istoria sa, răscola din 1907fiind unul din evenimentele ce au marcat acea epocă.Mizeria din satele românești și sărăcia periferiilor urbană ascuțea contradicțiile sociale și întărea solidaritatea activă a claselor exploatate.Nici un artist nu putea rămîne indiferent la dramele epocii..Acesta este contextul în care trebuie analizată opera lui Luchian, operele sale evocînd emoție profundă, pentru Luchian arta fiind un limbaj al sufletelor, un mijloc de comunicare, de comuniune umană.
    S-a născut la 1 februarie 1868, la Ștefănești.Tatăl său era maiorul Dimitrie Luchian, aghiotantul principelui Cuza, iar mama, Elena Chiriacescu era fiica unui proprietar din Muntenia.
     Talentul de pictor se remarcă încă din copilărie.Refuză să se înscrie la Școala Militară, iar în 1889 termină ”Școala de Belle Arte”, perioadă în care Nicolae Grigorescu i-a fost maestru.
     În 1889, pleacă la Munchen, unde studiază două semestre ”Academia de Arte frumoase”.În următorul an revine în țară și participă la prima expoziție a Societății de Artă ”Cercul Artistic”.Din 1889, timp de aproape doi ani Luchian trăiește la Paris lucrînd la” Academia Liberă Julien”, vizitînd muzee și expoziții.
    În lucrarea ”Ultima cursă de toamnă” se vede influența directă a lui Manet și Degas, aceasta fiind opera ce reprezintă voința artistului de a merge în pas cu epoca sa.Revenit la București, Luchian va ști să asimileze înnoitor al influențelor lui Manet și Degas.Preferințele sale se vor îndrepta către simplificări ce evocă direct natura lucrurilor, sentimentul pe care i-l trezeau, Luchian infigînd rădăcinile artei sale în pamîntul țării, încorporînd subtil folclorul plastic românesc în multe din operele sale.
     În 1893 moștenește o mică avere din partea mamei, dar generos fiind capitalul se termină repede. Pentru a-și cîștiga existența pictează biserici.Tot în 1893 expune la ”Cercul Artistic”, iar în 1894 la ”Expoziția Artiștilor în Viață”.În 1895 deschide în atelierul său o expoziție împreună cu un coleg.1896 este anul în care împreună cu mai mulți artiști organizeză ”Expoziția Artiștilor Independenti”, iar în 1898 parcipă la înființarea societății ”Ileana”prezentînd aici 21 de lucrări.
     În 1900  participă cu două pasteluri la ”Expoziția Universală ”de la Paris, iar în 1901 partipă la expoziția organizată de Ateneu.
      Tot în 1900 apar manifestări ale paraliziei șirei spinării care-l va lăsa infirm pentru tot restul vieții, boala și sărăcia mergînd mîmnă în mînă.După acest eveniment Luchian trăiște în mizerie, ajungînd să cunoască suferința umană pe care o găzduiesc cele mai sărace cartiere.În 1906 îi scria unui prieten:”Pe-aici e un frig îndrăcit și de la 8 septembrie...nu am mai dus o linie.Am fost bolnav mai totă vara și mai ales în iunie și iulie.Casa în care stau e mică, frigurosă și cu o lumină imposibilă, așa că în timul iernii nu pot să fac nimic.Păcat de culorile ce mi le-ai comandat că or să se usuce în tuburi.În situația mea e înzecit mai greude făcut ceva.Cînd cauți lipsește ceva și nimeni împrejur ca să te îndatoreze”.
      Bunătatea și suferința lui îl învață să cunoască mai bine suferința altora, Luchian trăind o experiență ce-și va pune amprenta asupra operelor sale.Exemplu în acest sens sînt lucrările ce vorbesc  despre starea de spirit a pictorului:”Birt fără mușterii” (1903), ”La lucru”(1904), ”Bătrînul cerșetor”(1904), ”Cărbunarul”, ”spălătoreasa” și seria de portrete ale lui ”Moș Niculae Cobzarul”.”Zugravul”-autoportretul relizat în 1907reprezintă un document al nobleței morale la care se ridică artistul.. Luchian a transmis prin lucrările sale suferița ce-i unește pe oameni și-i transformă intr-o forță de temut, printr-o serie de pasteluri și desene inspirete de rascoala din 1907.
   La expoziția din anul 1905 singurul cumpărător a fost N. Grigorescu, Luchian continuînd să trăiască în mizerie. Chiar dacă e prezent în viața artistică a timpului, Luchian nu cunoaște succesul vreme îndelungată.
    Urmează o perioadă de înflorire a talentului său, Luchian găsind în natură o sursă de inspirație, dragostea față de natură, admirația față de peisajul romănesc accentuîdu-se, iar odată cu acestea forța sa vitală  se împrospătează.
        În 1908, aflat la Brebu, Luchian notează:”Sînt foarte mulțumit și lucrez cu atîta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată.Dar numai eu știu cu cîtă gretate pot să înjgheb un peisăjel...dacă n-ar fi splendoarea naturii care să mă mai învioreze, n-aș mai mișca”.De aici se întoarce cu numeroase pasteluri, printre care ”Bucătărie călugărească”. 
     În 1909, aflat la Moinești îi scrie unui prieten:"Tu o sa rîzi, dar simt că locurile astea mă iubesc...Ce  lucruri frumoase sînt prin partea locului."Frumos"e un biet cuvînt serbăd care nu spune nimic din splendoarea scînteietoare a peisajului din Moineşti...Să nu crezi însă că şi lucrurile mele sînt tot aşa de frumoase.În faţa unor astfel de minunite pierzi".Nu va mai revedea acete locuri niciodată.Din 1909 pînă la asfîrşitul vieţii va sta intr-un fotoliu între cei patru pereţi ai camerei sale.
    Tehnicii uleiului lui Luchian îi alătură, pentru peisaj şi naturile moarte, pastelul, delicateţea petalelor, fluiditatatea contururilor evocîndu-le cel mai bine prin intermediul acestuia. Luchian începuse să picteze flori dinainte, dar abia din 1909 îşi concentrează energia creatoare  în această direcţie.Aceste lucrări au o simplitate gravă, o lumină interioară ce fac din acestea adevarare capodopere..
       Se stinge din viaţă la 28 iunie 1916. Către sfîrşitul vieţii cineva îi leaga penelul între degetele paralizate. Astfel sfîrşea viaţa unui pictor care privea cu ochii, dar picta cu sufletul.


Bibligrafie:Mircea Popescu, Ştefan Luchian, Bucureşti, 1964


 Bibliotecar, 
                       Naprodean Diana